Există o categorie de copii care scapă printre degete, pentru că nu se potrivesc cu îngrijorarea obișnuită.
Nu sunt copiii care nu vorbesc. Despre ăia se discută mult, părinții îi observă devreme, iar întrebarea vine de la sine.
Sunt copiii care vorbesc mult. Care povestesc, care cer, care se ceartă cu fratele. Doar că îi înțelege doar mama. Eventual și tata, după un timp.
La grădiniță, educatoarea zâmbește și dă din cap. Bunicii spun că o să-i treacă. Iar familia se obișnuiește atât de bine să traducă, încât nu mai observă că traduce.
Două lucruri diferite, confundate des
Vorbirea unui copil se măsoară pe două axe, iar ele nu merg mereu în același ritm.
Prima e cât înțelege și cât spune: câte cuvinte are, dacă leagă propoziții, dacă povestește ce a făcut la grădiniță. Aici copiii despre care vorbim stau adesea foarte bine.
A doua e cât de clar sună: dacă sunetele ies corect, dacă un străin îl înțelege fără efort. Aici e problema.
Un copil poate avea vocabular de patru ani și pronunție de doi. Din afară pare doar „vorbește ciudat”, dar pentru el înseamnă că nu e înțeles de nimeni din afara casei.
Cât ar trebui să înțeleagă un străin, pe vârste
Reperele de mai jos sunt orientative, nu un test. Copiii nu se dezvoltă după calendar. Dar sunt utile pentru că răspund la întrebarea corectă: nu „vorbește?”, ci „îl înțelege cineva care nu îl cunoaște?”.
- La 2 ani, un adult care nu îl cunoaște ar trebui să înțeleagă cam jumătate din ce spune.
- La 3 ani, cam trei sferturi.
- La 4 ani, aproape tot, chiar dacă unele sunete încă nu sunt perfecte.
Testul pe care îl poate face orice părinte e simplu. Rugați pe cineva din afara familiei, un vecin, un prieten care nu îl vede des, să stea de vorbă cu copilul cinci minute, fără ca voi să interveniți.
Nu traduceți. Asta e partea grea.
Apoi întrebați-l sincer cât a înțeles.
Ce e normal și ce merită privit
Unele sunete se așază târziu, și e în regulă. R-ul, s-ul, z-ul și grupurile de consoane pot fi încă nesigure la cinci ani fără ca asta să însemne ceva.
Alte lucruri merită privite mai atent:
- Înlocuiește sau omite multe sunete, nu doar unul sau două.
- Vorbește mult, dar cei din afara familiei se uită la voi ca să traduceți.
- La patru ani încă nu e înțeles de educatoare sau de alți copii.
- A început să vorbească mai puțin de când merge la grădiniță, sau evită să vorbească cu străini.
- Se enervează sau renunță când nu e înțeles.
Ultimul semn e cel mai important și cel mai des trecut cu vederea. Un copil care nu e înțeles învață repede că nu merită să încerce. Iar atunci scade și cât vorbește, nu doar cât de clar.
De ce contează înainte de școală
Pronunția nu e o chestiune de aspect. Sunetele pe care copilul nu le aude sau nu le produce corect sunt exact cele pe care le va scrie greșit.
Un copil care spune „tocolată” scrie „tocolată”. Legătura dintre vorbire și scris e directă, iar în clasa întâi devine vizibilă peste noapte.
De asta perioada dinaintea școlii contează mai mult decât pare. Nu pentru că e o urgență, ci pentru că e momentul în care se lucrează cel mai ușor.
Ce înseamnă o verificare
O evaluare logopedică nu e un test pe care copilul îl trece sau îl pică. Durează în jur de o oră și se face prin joc.
Logopedul ascultă ce sunete produce corect și care lipsesc, se uită la structura cavității bucale, verifică dacă aude bine diferențele dintre sunete apropiate, și compară cu reperele vârstei.
La final, părintele pleacă cu un răspuns concret: e în ritmul lui, sau are nevoie de lucru, și dacă da, de la ce se începe.
Dacă vreți să înțelegeți mai bine ce cuprinde și cum decurge, procesul e descris pe pagina de evaluare logopedică pentru copii a centrului Atlas Child Development Center, din Otopeni.
Ce puteți face acasă, între timp
Câteva lucruri ajută, indiferent dacă ajungeți sau nu la un specialist.
Nu corectați direct. În loc de „nu se spune tocolată”, repetați propoziția corect, natural: „da, vrei ciocolată”.
Nu îl puneți să repete de zece ori. Se transformă în exercițiu și copilul se închide.
Lăsați-l să ceară singur, chiar dacă durează. Dacă anticipați tot ce vrea, nu mai are de ce să vorbească.
Și, cel mai important, nu mai traduceți automat pentru străini. Lăsați copilul să încerce întâi.
E incomod, pentru părinte mai mult decât pentru copil. Dar e singurul fel în care aflați, și voi și el, unde se află de fapt.
