Ce este sindromul impostorului? Sindromul impostorului reprezintă un tipar de gândire în care persoana care suferă de acesta se îndoiește de realizările sale și se teme în interiorul său de a nu fi „demascat”, respectiv se teme ca ceilalți să nu-și dea seama cât de lipsit este în realitate de calitățile sau abilitățile pe care i le atribuie aceștia. Persoana în cauză se simte ca și cum se bucură de o apreciere nemeritată, de unde și denumirea de „impostor” a acestui sindrom.
Articol recomandat: Pietre la rinichi tratament naturist. Ce ceaiuri sau suplimente sunt recomandate?
Cineva proaspăt angajat poate avea temeri de acest tip, făcându-și griji cu privire la faptul că noul șef și noii colegi își vor „da seama” că nu merita să obțină postul primit și că va fi dat afară. Studenții sau elevii se confruntă cu asemenea frici de asemenea, temându-se că profesorul va realiza că ei nu merită să primească note mari și că nu se descurcă la materia respectivă.
Nu ar trebui să ne surprindă faptul că mamele se simt adesea în postura de impostor. Când copilul a luat o notă mică la școală, a lovit un coleg de joacă sau a comis vreo boacănă mai mare sau mai mică, adesea mamele se simt responsabile de comportamentul puiului lor și au impresia că au eșuat în rolul de mamă.
De ce este important să fii conștientă de riscul de a te confrunta cu sindromul impostorului?
Articol recomandat: Cum gestionăm conflictul din cadrul relațiilor – SFATUL PSIHOLOGULUI
Pentru că e posibil să te învinuiești pentru lucruri care nu constituie decât experiențe ale vieții care îl ajută pe copilul tău să crească și să se maturizeze.
Am citit mai demult o carte despre antreprenorii de succes și am descoperit un lucru pe care adesea îl ignorăm: practic toți, înainte de a ajunge să dezvolte niște afaceri cu multe zerouri, au trecut prin numeroase eșecuri. Noi adesea uităm că eșecurile sunt de fapt experiențe valoroase care ne pot învăța multe lucruri despre ceea ce facem greșit, despre noi înșine și despre ceilalți.
Atunci când ne învinuim pentru că nu suntem niște mame destul de bune sau că greșim undeva în relația noastră cu copiii, rezultatul este o doză mare de resentimente și furie înăbușită care riscă să se întoarcă împotriva copilului.
Detașându-ne de lucruri și acceptând că eșecurile și ratările copilului nostru sunt experiențe la fel de valoroase ca și succesele, care îl ajută să crească și să se maturizeze, să devină mai puternic și să tolereze mai bine frustrările și dificultățile inerente vieții, putem să învățăm să ascultăm cu empatie ceea ce simte și gândește el. În loc să-l pedepsim, putem pune limite comportamentului inadecvat, dar căutând să înțelegem ce l-a cauzat.
Deși ni se tot spune că nu putem eticheta decât comportamentul: „copilul e bun, dar comportamentul lui în unele momente poate fi greșit”, uneori, ne lăsăm pradă sentimentelor de vinovăție și reacționăm cu furie sau mult mai aspru decât ar trebui la ratările sau greșelile sale.
A avea sentimentul de eșec vine la pachet cu rolul de mamă
Chiar dacă nimeni nu ne spune asta, sentimentul de neputință, de a fi incapabilă sau incompetentă este o parte integrală a rolului de mamă.
Iată mai multe aspecte în legătură cu care mamele își pun adesea întrebări și se tem că procedează greșit:
- dacă și când să treacă la laptele praf dacă au dificultăți cu alăptarea;
- de la ce vârstă să ducă la creșă copilul sau să plătească o bonă și dacă e în regulă să nu se ocupe tot timpul de copil;
- dacă să ducă la o școală privată copilul pentru că poate nu va învăța suficient la o școală de stat;
- cât de mult ar trebui să pună limite celui mic și dacă nu riscă să-l facă prea răzgâiat sau, dimpotrivă, prea timorat;
- dacă suferă copilul de vreo boală, ar putea fi aceasta transmisă de la mamă? o sensibilitate mai mare la reacțiile alergice e din vina genelor?
- dacă va fi copilul traumatizat pentru totdeauna și iremediabil în urma unei certe între părinți la care a asistat accidental;
- dacă un animal de casă învață copilul responsabilitatea sau riscă să-i transmită vreo boală;
- dacă este copilul agresat de vreun coleg, se întâmplă asta pentru că mama nu l-a învățat suficient să se apere, ar trebui să intervină sau să-l lase să-l înfrunte pe celălalt la rândul lui;
- îi va face mai mult rău spunându-i despre decesul unei rude sau nespunându-i;
- va deveni vreodată copilul un adult responsabil și matur emoțional sau va fi un dezastru ambulant?
… și totul numai și numai din vina mamei.
Lista aceasta ar putea continua la nesfârșit pentru că temerile fiecărei mame în ce privește creșterea și educația propriului copil sunt nesfârșite. Ceea ce e important nu e să scapi de aceste temeri care sunt firești, ci să fii conștientă de ele și de faptul că ele pot duce la un sentiment intens de vinovăție care îți poate umbri uneori judecata.
Îmi amintesc de ce mi-a spus o mămică odată când am întrebat-o cum se simte față de copilul ei. Răspunsul ei a fost: „Responsabilă!” Sentimentul de responsabilitate e minunat pentru că arată cât de mult ne pasă de acea ființă. Dragostea implică o doză uriașă de responsabilitate față de bunăstarea psihică și fizică a celuilalt.
Asumarea responsabilității vine și cu acceptarea sentimentului inevitabil de vinovăție față de eșecurile, greșelile și pierderile suferite de copil. Însă nu uita niciodată că faci tot ce e posibil să fii o mamă bună. Și că acest lucru e de ajuns. E în regulă să fii o mamă suficient de bună pentru copilul tău. Nu e nevoie să fii o mamă perfectă.
Află mai multe despre parentaj de pe site-ul: www.ruxandracomsa.ro
Ruxandra Comșa
Psiholog clinician & Formator
